O toamnă frumoasă, târzie, caldă, cu tihnă și vise multe. Atât de multe planuri îmi făcusem! Încercam să îmi imaginez cum va arăta viața noastră în curând și ne pregătiserăm temeinic pentru asta. Intrasem în toate grupurile de mămici, ca să fiu sigură că am acces la informații de la părinți cu experiență, care trecuseră deja prin ce urma să trecem și noi. Cumpărasem toate lucrurile necesare, găsisem o mulțime de postări despre ce e extrem de important pentru primele zile ale bebelușului și, cu siguranță, le luasem în serios. (Cine nu își dorește o colecție de cărți pe care să i le citească bebelușului de îndată ce se naște? 😶🌫️)
Citisem tot ce era cu putință despre ce înseamnă să devii mămică.
Cu câteva săptămâni înainte să nasc, am ieșit la o plimbare prin oraș cu soțul meu, să ne bucurăm de vremea frumoasă. Eram atât de entuziasmați! Deși ușor speriați de necunoscut, simțeam că ne vom descurca – doar bifasem tot ce se putea bifa la capitolul pregătire. La un moment dat, ne-am întâlnit cu o familie de cunoscuți, despre care știam că au un băiețel de vreun an pe atunci.
– Hei! Salut! Pregătiți pentru marele eveniment?
– Da! Suntem extrem de nerăbdători! Abia așteptăm să o primim pe prințesă!
Am văzut imediat cum grimasa mămicii se schimbă și, cu o expresie oarecum tristă, mi-a spus:
– Vai… eu zic să te bucuri, cât mai poți, de timpul tău, că după ce naști, s-a dus totul!
Până în momentul acela nu mă gândisem la asta: oare voi mai avea timp? Cum adică o să se schimbe TOTUL? Adevărul e că m-am speriat îngrozitor și cred că acela a fost primul moment de panică pură din viața mea de viitor părinte: dacă avea dreptate? Mi-am dorit atât de mult să devin mamă, eram conștientă că viața noastră avea să fie altfel, însă până în clipa respectivă alesesem să văd doar lucrurile bune, roz, cu sclipici și multă iubire.
Habar nu aveam atunci că prințesa mea, crăița mea, avea să îmi arate cât de mult se poate câștiga și ce minunat aveam să ne schimbăm.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de greu trebuie să-i fi fost acelei mămici… Când devii părinte, se schimbă totul într-adevăr, însă cred cu tărie că depinde de tine, ca viitor părinte, cum primești schimbările care vin. E uimitor întregul moment: practic devii altcineva, în unele zile ești o versiune mai blândă, răbdătoare a ta, în altele…ești un dezastru. Dar asta chiar e în regulă, doar că nu ți-o spune nimeni prea des.
Haide că o spun eu: e ok să ai zile proaste, nimeni nu e un părinte brici în fiecare zi – nu ai cum sa fii.
Cred că doamna ar fi vrut să îmi spună cât de greu e începutul, în sensul că nu ai mai trecut printr-o astfel de experiență: urmează să îți schimbi obiceiurile, să le adaptezi și să înveți lucruri noi pentru a ține în viață o ființă mică. E o responsabilitate uriașă! Dar e minunat! Și câtă iubire poate să izvorască… Asta mi-aș fi dorit să îmi povestească.
Mi-aș fi dorit să aud că va fi bine. Că puiul de om va crește, va fi sănătos și nu se strică atât de ușor pe cât credem noi la început. Că ne putem permite să avem răbdare cu noi și încredere în noi.
Azi, crăița mea mă învață în fiecare zi ce înseamnă răbdarea. Nu s-a stricat nimic, nu s-a pierdut nimic din ce eram. Doar s-a făcut loc pentru ceva mai mare. Așa că, dacă ești la început de drum: ai răbdare cu tine, ai încredere în tine și bucură-te de fiecare început, cu răbdare.